Ziua a scos la plimbare razele jucăuşe ale unui soare prea generos pentru acest octombrie.

Alerg spre celălat capăt de drum, la celălalt verde al semaforului, fără ca să observ nimic în jur.

Mă opreşte în loc imaginea unui bătrân cu o pungă goală în mână, care se zbate şi se smuceşte din mâinle lui zbârcite, ca un copil alintat.

Merge încet, fără grabă... uşor fluierând ceva sub nas. Poţi crede că aruncă fluierături fetelor şi femeilor care trec pe lângă...

Trec şi eu dincolo de cântecul nedesluşit al bătrânului şi-mi dau seama că am trecut nu doar de un om, am trecut de un viitor ce ne va ajunge inevitabil pe toţi.

Fugim spre ceea ce credem că e prezent, pe când în secunda viitoare, acest prezent devine trecut.

Cine ştie dacă vom avea acelaşi chef de viaţă, să mergem fluierând pe stradă?

Oare vom avea posibilitatea să rămânem vii la tot ce ne înconjoară, sensibili la ceea ce vedem în jur?

Oameni buni, opriţi-vă!

Admiraţi frunzele, vântul, cerul...

Mâine ar putea să nu mai fie...

Azi, deja este trecut...