Fake History

Păşesc repede pe strada pustie în dimineaţa zilei de duminică. Am impresia că toata lumea încă doarme numai eu una am treabă de dimineaţă şi încă de care… mă duc la o expoziţie. Ar râde cineva poate să mă audă, în fine. Mă apropii de casa cu femei cum îi spuneam când eram mică, pe atunci nu ştiam că aici este un centru expoziţional, însă după cum spune o vorbă « necunoscute sunt căile Domnului » iată că am ajuns să-i păşesc şi ei pragul. La intrare văd o masă imensă cu multe cărţi împrăştiate, care la început m-au indus în eroare. Ştiam că e o expoziţie de lucrări plastice, dar cum limba n-are oase m-am apropiat de doamnele de la repetiţie care mâncau seminţe şi scuipau într-o pungă de celofan să întreb unde se desfăşoară evenimentul cu pricina.

-biletul costă 5 lei, aud vocea plictisită a uneia dintre ele, o blondă trecută peste 40 de ani dar machiată prea strident cu un creion verde ce i se scurge în coada ochiului.

Am achitat taxa simbolică şi foarte nerăbdătoare m-am îndreptat spre sala mare de expoziţii,curioasă să văd dacă măcar  am fost motivată să mă trezesc cu noaptea în cap într-o zi de duminică.

Chiar la intrare în partea dreapta de parcă m-ar saluta stă un ghid al acestei expoziţii, unul neînsufleţit bineînţeles.

Citesc atentă şi aflu că evenimentul la care am venit se cheamă Saloanele Moldovei şi că este la a 20-a ediţie, deci aniversare.Activităţile culturale s-au desfăşurat atât în România(Bacău), cât şi în R. Moldova( Chişinău). Însăşi numărul artiştilor plastici 300 cu peste 420 de lucrări  m-a impresionat, n-am mai avut niciodată aşa o ocazie să admir operele a atâţia artişti fără ca cineva dintre ei să-şi expună propria viziune asupra creaţiei sale. Căci sinceră să fiu, cred că mulţi dintre cei care au vizitat expoziţia au rămas cu multe semne de întrebare, anume ce înseamnă toate aceste pete de culoare amestecate haotic pe o suprafaţă cât mai mare şi care aveai impresia că este doar rolul unui joc infantil. Iertată fie-mi comparaţia.

 Îmi îndrept ochii spre sala imensă şi goală în care domneşte o linişte de mormânt şi care la un moment dat îmi creează impresia că aud vorbind tablourile. Cred că nu-i a bine. Am să încerc să nu mă reţin tare mult timp aici, mă apucă un frig şi o frică de singurătate, de parcă dincolo de uşa de sticlă de la intare n-ar mai fi nimeni. Chiar în partea stangă observ o sculptură de dimensiuni mici  care se intitulează » Cuminţenia civilizaţiei » şi care înfăţişează o femeie în poziţie şezând, cuminte şi tăcută. Am impresia că mă cheamă să mă aşez lângă ea să privim amândouă cum dansează tablourile în culorile pastelate ale toamnei., dar din păcate  nu-i nici un scaun în sală. Merg mai departe, îmi pierd privirile prin multitudinea de culori care mai de care mai necunoscute unui muritor de rând.

Este uimitor să descoperi şi o altă nuanţă a albastrului pe care îl vedem pe cer, să-l descoperi străveziu şi mov, negru şi roşu, aşa cum îl observă doar ochii unui artist plastic.

O faţă transifurată de culoare albastră mă priveşte ţintă, mă duce nu ştiu de ce cu gândul la marţieni, cine ştie, poate în perioada de transă în timpul creaţiei, autorul a avut ocazia să vadă şi dincolo de galaxia noastră.

După marţianul cu faţă transfigurată, ochii îmi alunecă pe un tablou de proporţii ceva mai mari, care se intitulează « Lupoaica » executat în aceeaşi nuanţă de albastru care parcă s-a împrăştiat pe toate pânzele pe care le-am văzut până acum. În fine, lupoaica din tablou, semăna cu tot ce vreţi numai cu o lupoică nu, mi-am încrucişat serios ochii şi am desluşit nişte făpturi care o sugeau , îmi dau seama că este de fapt celebra lupoaică care i-a alăptat pe strămoşii noştri Remulus, şi Romulus. Alături o alta pictură cu titlu » Haos -ordine proces fizic » reprezintă nişte pete de culoare albastră şi roşie aruncate la întâmplare şi neuniform. Priveam această compoziţie şi m-am gândit că poate anume aşa şi arată  haosul şi ordinea, cine mai ştie ? Tăcerea din sală multiplică scârţîitul pixului meu pe hârtie, şi aşa apare în sfârşit  parcă o melodie a unei viori dezacordate. Simt privirea insistentă a cuiva şi nu-mi dau seama cine mai e în sală, când ştiu că nu mai e nimeni, în această dimineaţă ploioasă de duminică.

Mi-am îndreptat ochii mai în spatele sălii, chiar la capătul ei pe centru este expus un tablou al unei femei care are ceva ce mă nelinişteşte. Încerc să-mi focusez privirile pe alte lucrări însă o simt urmărindu-mă.

Tot căutând alte culori şi nuanţe la un moment dat prin trecerea mea automată îmi dau seama că am observat ceva ce nu e la locul lui, revin, şi-l regăsesc pe Mikey Mouse sărutând o zeiţă egipteană amorţită de emoţie. La asta chiar nu m-am aşteptat. Ceva inexplicabil se întâmpla cu mine şi mă îndrept fără să vreau la tabloul doamnei cu pricina. O priveam şi ne priveam ţintă. Ochii plini de ură şi reproş parcă ar vrea să ţipe, sunt tulburi şi cu nuanţe de roşu. Pielea  verzuie şi părul răvăşit ca al unei Gorgone o evidenţiază din mulţimea de chipuri nedesluşite până acum. Stau fixată în faţa ei fără să înţeleg de ce nu mă mişc din loc. Privesc buzele imense de culoarea sângelui şi aştept să-mi spuna ceva, sau să explice de ce e aşa de furioasă. Mă încumet totuşi să citesc cum se numeşte această doamnă, are un nume care nu-mi  spune prea multe « Fake History », autor Mateias Bogdan din Bucureşti,  sub numele autorului stă scris cu roşu  Nominalizată de Juriul Editiei 2010. Mi-am dat seama că nici juriul nu i-a putut rezista acestei priviri care parca vorbeşte continuu şi te petrece în orice colţ al sălii pustii. Aş vrea să-mi continui traseul, reuşesc să mă dezlipesc de la această privire atât de stranie şi înfricoşătoare. Mă întorc să văd dacă mai e la fel şi mi se opreşte un nod în gât, Fake History mă urmăreşte cu ochii turbaţi de mânie. Fără mare tragere de inimă mă uit peste restul lucrărilor, una  aşezată lângă geam m-a chemat să o admir . Este intitulată »Secret » şi  înfăţişează doi preoţi care  şuşotesc ceva. Aşteptam şi eu să aud despre ce vorbesc şi n-am reuşit, nu de alta dar ei pentru asta sunt preoţi pentru că ştiu să păstreze secretele tuturor celor care le cer ajutorul, înseamnă că nu cu urechile trebuie să ascult ci cu ochii,m-am gândit, dar ploaia ce bătea în geam mi-a bruiat auzul şi m-am lăsat de această ocupaţie.Las în spatele meu preoţii preocupaţi cu şuşoteala şi îmi sare în ochi o pernă neobişnuită în formă de sân , se numeşte « Linişte de silicon » şi care m-a lăsat pe de-adreptul fără replică, brusc prin minte mi-a trecut un gînd că acesta este probabil visul fiecărui bărbat. Trec cu privirea peste cele cîteva lucrări rămase neexaminate de ochiul meu de necunoscătoare.

Mă  îndrept spre uşa din sticlă şi privesc peste umăr ca să-mi iau rămas bun de la Fake. Ştiu că ochii ei m-au văzut, şi mai ştiu că această privire mă va urmări toată viaţa.

Ploaia nu mai sfîrşeşte, nu am umbrelă.

Ce să mă fac ?

Trebuie să fug în staţie să prind un maxi-taxi, altfel ma ud toată.

De ce plouă tocmai azi, când e zi de duminică ?