Ce rosie e tara mea tricolora!

E o zi de luni,  dimineaţa  posomorâtă va scoate un soare generos la amiază mă gândesc, 

mă grăbesc spre staţia de troleibuz deoarece la ora nouă vreau să fiu în Piaţa Marii Adunri Naţionale.

Troleibuzul nou, după standarde europene mă duce spre o sărbătoare mai puţin europeană, la a 66-a aniversare a  „Zilei  Victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru independenţa Patriei”.

În troleibuz scaunele sunt cedate cu generozitate de tânăra generaţie, veteranilor care iau cu asalt salonul mijlocului de transport în comun.  Costumele militare pline de medalii stârnesc admiraţia şi respectul celor din jur . Toţi sunt politicoşi şi veseli, se felicită reciproc cu ocazia zilei de 9 mai şi toţi o fac în limba rusă. Mă simt o intrusă. Troleibuzul se umple tot mai mult şi mai mult cu fiecare staţie şi la un moment dat acesta  mi se asociază cu Europa în care încape atâta lume. Mă pregătesc să cobor la staţia din strada Puşkin  şi sunt împinsă din spate de valul de pensionari, tineri , veterani  semn că Piaţa Marii Adunări Naţionale este locul unei întâlniri comune. Mă îndrept spre Arcul de Triumf, loc unde se adună mulţimea pentru parada de sărbătoare. Buchetele de liliac şi lalele mă întorc cu gândul la  copilărie şi la cântecele patriotice pe care mi le cânta străbunelul meu, fost prizonier al unui lagăr de concentrare rusesc din Zaporojie :

„Pe-un vârf de munte,

 şi-o vale-adâncă

un tânăr tare se văicăra

rănit de-o schijă, sărmanul plânge

tot pomenind-o pe maică-sa”  

cam aşa suna cântecul pe care îl fredona bunicul meu când , eu copil fiind şi  curioasă din fire, îl întrebam despre război şi cum a luptat pe front. Întrebarea aceasta  îl închidea în sine mereu, semn că ororile războiului nu se uită niciodată, se  eschiva să-mi dea un răspuns, dar fredona această frântură de melodie…

Azi  aştept să fredonez acest cântec, în memoria bunicului meu, care a trecut prin focurile războiului, a gustat din chinurile lagărului de concentrare şi a reuşit să se întoarcă acasă.

„ Catiuşa, Deni Pobedi, Sinii Platocek” au umplut de lacrimi ochii veteranilor şi centrul capitalei mioritice în această dimineaţă de luni, dar niciodată nu a răsunat melodia  bunicului meu, totuşi eu am fredonat-o pe parcursul zilei întregi în memoria lui.

-         sunt tot mai puţini veterani, aud vorbind în limba rusă o doamnă cam de vreo 70 de ani cu o fundiţă roz în părul vopsit în  mov strident. Amica ei doar dă din cap în semn de confirmare.

-         Slavă armatei sovietice, aud o altă voce din dreapta mea, la care mulţimea întreagă răspunde

-         Ura, ura, ura!

-         Trăiască veteranii care ne-au adus victoria, strigă un reprezentant al Ligii Tineretului Rus,

-         Trăiască! Trăiască! trăiască! răspunde mulţimea.

Iar eu în lungul şir de veterani mi-am pierdut gândul despre ce zi e azi, e ziua Europei sau Ziua Victoriei, nu mai ştiu. Ştiu că e luni şi mâine va fi marţi şi toată lumea va merge la serviciu şi florile de liliac se vor usca pe mormintele ostaşilor căzuţi pentru apărarea patriei şi că până la 9 mai al  anului viitor nimeni nu o sa le mai pună o floare pe pieptul găurit de obuze străine.