Impresii de la nordul Moldovei

La 6 dimineaţa m-am trezit zgribulită de frigul din casă, mă gândesc la sutele de kilometri pe care va trebui să-i parcurg până în satul Larga, raionul Briceni şi pentru prima dată înainte de deplasare nu m-am uitat pe net unde se află localitatea. Peste vreo 16 ore nu mi-a părut deloc rău de efortul făcut dimineaţa pentru că impresiile pozitive pe care le-am obţinut din această deplsare mă vor urmări mult timp. Spre Briceni am mers pe drumuri europene şi mai puţin europene, dar care poate în curând vor intra în reparaţie. Cu cât înaintam mai mult spre nord cu atât pe de o parte şi alta a drumului creşteau suprafeţele livezilor de meri cu copaci nu mai înalţi de 2 metri, dar doldora de mere. Roşii, albe, galbene-milioane de mere pe crengile aplicate de greutate la pamânt. Fiind pofticioasă din fire, în acel moment îmi doream cel ai mult un măr... of, şi acum îmi lasă gura apă chiar dacă nu toţi m-ar înţelege :) În fine, un drum de asfalt mai mult cârpit decât reparat ne-a adus în comuna Larga, Briceni. Am venit să vedem bunile practici de comunicare a autorităţilor locale cu cetăţenii şi de asigurare a transparenţei în luarea deciziilor. În uşa primăriei, ne întâlneşte cu un zâmbet larg, Radu Urechean, un bărbat trecut de 40, între timp în curtea primăriei mai multe femei măturau de zori, cum este specific moldovenilor să facă lună curat când vin oaspeţii. Nu ştiu de ce, dar mă simţeam penibil, de parcă am fi nu ştiu ce delagaţie, nu ştiu ce oficiali...dar aşa sunt moldovenii mei dragi. Nu puteam bănui din pragul clădirii primăriei inundate nu demult şi pe jumătate cu pereţii uzi, că în câteva minute voi rămâne mască de câte lucruri inedite se fac între aceşti pereţi.

Primarul, inginer de specialitate a uimit deodată vizitatorii cu butonul soneriei pe care l-a întărit în partea interioară a biroului de lucru şi prin intermediul căruia face legătura cu secretara din anticameră. Mai mulţi primari prezenţi şi-au dorit probabil şi ei să-şi instaleze un buton magic. Mă mir că această idee nu le-a venit deja :)

Mergem mai departe. Primarul ne prezintă noua sală de şedinţe, care nu demult avea scenă, sobă şi podea din lemn. Acum însă, nu cred că mai are vreo primărie din Moldova aşa sală de şedinţe, poate doar la Guvern putem vedea aşa ceva. Aşezaţi pe scaunele albe din din piele, pe care se aşază nu doar consilierii locali dar şi sătenii care vin la şedinţele publice, primarul ne povesteşte despre ideea sa de a trimite sms-uri sătenilor pentru a-i anunţa despre tot ce se întâmplă în sat. "Am organizat un concert şi nu a venit nimeni la Casa de Cultură. I-am întrebat pe săteni de ce nu au venit, fiind mirat evident, pentru că de obicei venea multă lume, sătenii mi-au spus că nu au ştiut despre concert. Atunci m-am gândit să-i anunţ prin mesaje", a spus primarul. 

Zis şi făcut. A creat mai multe grupuri pe tableta primăriei, care are şi funcţie de telefon mobil spre exemplu: femei, bărbaţi, colegi etc. iar când în sat are loc un concert bifează toate femeile din listă şi le anunţă prin sms. Bărbaţii sunt invitaţi la fotbal, iar angajaţii la raport :D Primarul spune că are un abonament de doar 250 de lei şi poate trimite mesaje nelimitat, primarul mai spune că 250 de lei nu este o cheltuială semnificativă pentru o primărie, însă rezultatul este unul pe măsură...Ca să vedeţi, oamenii de la sat nu sunt atât de departe de tehnologiile informaţionale şi fac coadă la uşa anticamerei pentru a da secretarei numerele de mobil...

Cam atât am vrut să vă povestesc despre sms-urile primarului de la Larga, mai urmează să vă povestesc încă multe lucruri interesante. Eu una am nevoie de puţin timp ca să-mi revin :) fiind deprinşi numai cu rău, parcă ne vine greu să credem că poate fi şi bine, şi că într-adevăr există oameni care pun suflet în ceea ce fac şi o fac pentru oameni şi nu doar pentru portmoneul propriu.

Încă o fază şi vă las. Întrebaţi cu cine o să voteze la alegerile parlamentare din 30 noiembrie, sătenii au spus că vor să voteze tot pentru acelaşi primar :) Ei nici nu  au habar că la Chişinău se aşteaptă o mega-super campanie sângeroasă (cum afirmă unii ”experți”), ei trăiesc viaţa liniştit cu primarul pe care-l apreciază

To be continued...

Gânduri de toamnă...

 

În ultimul timp am călătorit mai mult prin centrul ţării, prin sate frumoase, dar pustii, pe hudiţele cărora se plimbă mai multe frunze decât oameni. Mi-au atras atenţia însă casele...Casele vechi şi singure, casele părăsite, care odinioară adăposteau familii. Case, în care s-au născut şi au crescut oameni. În care s-a plâns şi râs şi s-a oftat. Case cu  praguri crăpate ca nişte bătrâne ce s-au umplut de riduri. Case cu geamuri prăfuite, din care nu mai priveşte niciun ochi de copil sau bătrân.

Satele noastre cândva pline de viaţă, acum sunt ca nişte animale bătrâne în prag de moarte... foarte triste. 

Toamna...e mereu aceeaşi şi totuşi diferită. Toamna miroase a frunze de nuc şi struguri, a vin şi tescovină. Toamna aerul de la ţară e îmbibat cu vaporii de alcool de la mustul ce fierbe în butoi, iar cerul pare mai albastru ca niciodată...nu ştiu dacă e din cauza vaporilor de alcool :)

 Mi-e dor de satul de cândva plin de zgomote şi viaţă, plin de oameni şi tractoare ce trec pe drum la fiecare jumătate de ceas. Mi-e dor de satul adormit în zăpuşeala vierii ce se trezeşte spre seară ca un furnicar, când toţi ţăranii îşi mută familia pe deal, iar seara vin acasă obosiţi, dar cu încă destule puteri să îngrijească toate orătăniile din ogradă...

De fapt, mi-e dor de voi.

Cine nu are bătrâni, să-și cumpere...

Acum câțiva ani în urmă, când acasă încă mă aștepau doi ochi plini de dor, le spuneam acelor ochi „cine nu are bătrâni, să-și cumpere”. Acum îmi dau seama că de fapt un bătrân de la care primești dragoste necondiționată, și mai ales care te așteaptă în fiecare vineri mai ceva ca pe Sfintele Paști, este cea mai mare comoară...

Păcat. 

Aș da tot ce am să mai pot cumpăra o zi cu ochii plini de dor ai bunicii, care se umpleau de lacrimi când apăream în prag...

De drag de ţara mea

În ultimele zile îmi zic tot mai des că nu m-am născut în locul potrivit pentru a putea să trăiesc cel puţin...

Nu avem locul potrivit pentru a spera şi pentru a ne permite să visăm că într-o bună zi din salariu ne vom putea permite excursii în Paris şi ţoale de la Milano...

Nu avem suficientă rânză să recunoaştem că suntem săraci şi poate astfel vom trăi mai bine, sau cel puţin mai împăcaţi cu noi înşine...

Aş vrea să ştiu câţi dintre tinerii care au zubrit materia la şcoală, liceu etc etc simt că întradevăr le ajută la ceva?

Aici sigur se vor găsi persoane care mă vor contrazice, dar e dreptul fiecăruia până la urmă, ce nu ai zice, dar molovenii când vor să comenteze ceva fac trimitere la democraţia în floare şi suveranitatea statului, măcar atâta mândrie că sunt moldoveni...

Şi când stai şi te gândeşti că în timp ce tu strângi fiecare bănuţ pentru a putea vedea marea măcar la Zatoca, un John sau o Carla se plictisesc de moarte de rutina apusurilor meditaraniene...

Cred că lista of-urilor s-ar prelungi la infinit, dar totuşi aleg să trăiesc într-o ţară care depinde de toţi şi de toate şi nu am suficientă tărie să recunosc că o iubesc şi de asta mai stau aici...

Dar sper să nu regret cândva că nu am zburat în alte ţări atunci când am mai putut să fac aces lucru...

Ţara mea, tu ce spui?

 

L-aş iubi pentru că n-ar avea nimic din bărbatul ideal pe care îl visam cu ani în urma… Nu ar fi cel mai frumos şi nici cel mai râvnit, dar la braţul lui m-aş simţi eu cea mai frumoasă şi mai invidiată femeie din lume. L-aş iubi pentru că nu este  perfect,  dar este perfect pentru mine şi alături de el viaţa ar fi mai frumoasă decât mi-aş fi imaginat-o vreodată. L-aş iubi pentru felul în care mă înveleşte noaptea şi pentru că îmi lasa ultimul fursec dimineaţa. L-aş iubi pentru pasiunea pe care o pune în tot ceea ce face, pentru ambiţia lui şi aş fi mândră că sunt iubită de un bărbat ca el. L-aş iubi pentru că ar iubi la mine lucruri pe care eu nu le-am văzut niciodată, nimicuri pentru care nu m-a mai iubit nimeni până atunci…frumuseţea mea ar fi în ochii lui. Aş fi recunoascatoare vieţii pentru că l-am întâlnit şi le-aş mulţumi oamenilor care m-au făcut să plâng în drumul meu spre el…aş înţelege “De ce?” şi m-aş uita în urmă zâmbind. L-aş iubi pentru că iubirea lui m-ar face să fiu mai bună. L-aş iubi şi iubirea lui mi-ar fi de ajuns.

           L-aş iubi pentru că nu m-ar lăsa să fac întotdeauna ce vreau…nu mi-ar spune “cum vrei tu”, “unde vrei tu”, “cum crezi tu” şi nu i-ar fi teamă să-mi spună “nu”. L-aş iubi pentru că ar fi cel mai aspru critic al meu şi pentru că alături de el aş deveni zi de zi un om mai bun şi mai femeie. L-aş iubi pentru că alături de el lumea ar fi mai frumoasă…nu mi-ar mai păsa că în jur oamenii sunt răi, mincinoşi, prefăcuţi şi aş trece zâmbind prin viaţă. L-aş iubi pentru că după cea mai urâtă zi, odată ajunsă în braţele lui aş simţi că toate trec… L-aş iubi pentru că mă ia de mână atunci când mergem pe stradă şi mă ţine strâns în braţe atunci când altcineva se uită după mine. L-aş iubi pentru că mă mângâie pe păr şi mă sărută pe frunte…pentru că îi e drag copilul din mine şi iubeşte femeia care sunt.

           Alături de el mi-ar fi teamă de fericire. L-aş iubi cu teamă că visul s-ar putea termina şi aş simţi o strângere de inimă la gândul că poate într-o zi el n-o să mai fie lângă mine. M-aş gândi cu groază că iubirea nu se cumpără, dar se plăteşte scump şi că marea fericire de azi ar putea fi suferinţa de mâine. Dar l-aş iubi atât de mult, încât nu mi-ar păsa dacă a doua zi m-ar distruge…l-aş iubi şi aş şti că nu ar face asta.

           L-aş iubi, dacă l-aş găsi…

Bunicul meu

este ceea ce se numeşte o pagină din istorie.

El nu a învăţat la un liceu particular şi nici nu s-a îmbrăcat vreodată cu haine de firmă. Dar a ştiut să construiască o casă, să sădească un copac, să-şi întemeieze o familie şi să muncească cinstit 50 de ani de zile, pentru ca la bătrâneţe să trăiască cu o pensie de 700 de lei.

Bunicul meu nu ştie ce înseamnă o tabletă PC sau iPAD,

el a învăţat să scrie, acele două buchii pe care le mai ţine minte, cu un ciob de cretă pe o tăbliţă obişnuită, de mărimea unei tablete de azi.

Cred că totuşi ideea creării unui astfel de gadget le-a aparţinut moldovenilor încă din timpurile după cel de-al Doilea Război Mondial, când în şcolile moldoveneşti nu exista nici urmă de hârtie sau caiete.

Bunicul meu...

sunt conştientă că odată cu trecerea lui în cealaltă lume va trece o epocă întreagă.

O epocă în care vecinii îşi împrumutau unii altora o pereche de pantofi când plecau la hram. Când tot ce era al meu era şi al vecinului.

O epocă în care bărbaţii nu vorbeau urât şi necenzurat în prezenţa femeilor.

O epocă în care femeile nu treceau cărarea unui bărbat cu căldările goale, pentru că însemna ghinion.

O epocă în care obiceiurile erau păstrate cu sfinţenie, iar Ziua de Paşti a fost sărbătorită indiferent dacă preşedintele de colhoz îi forţa să iasă în câmp. Iar de Sfântul Gheorghe frecau geamurile cu usturoi în semnul crucii, căci din bătrâni se consideră că mirosul de usturoi îi sperie pe lupi şi-i ţine departe de găinile din ocol.

O epocă în care oamenii nu au ştiut de medicamente, antibiotice şi Coldrex, iar izvarul era leacul ce vindeca orice boală.

O epocă în care fetele nu ştiau de Chanel nr.5 sau Bourjois, iar frumuseţea naturală era susţinută cu muşcatele roşii pentru a reda roşeaţă obrajilor şi busuiocul în loc de parfum.

Ştiu că pentru unii, chiar şi acum, aceste detalii sună ca nişte barbarisme, dar mie îmi pare rău că nu i-am spus niciodată bunicului meu că-l iubesc. Stângăcia nu a permis celor de vârsta lor să spună astfel de cuvinte, şi cred că am moştenit acest lucru.

Gânduri de toamnă...

De ce oare moartea unui om este atât de dureroasă, în timp ce frunzele mor atât de frumos?

Moartea frunzelor este un vals, moartea unui om este o agonie...

Oare nu e mai bine să fii un copac?

Unica diferenţă între om şi frunză este locul unde vei dormi somnul de veci,

frunzele sunt admirate în clipa morţii şi călcate în secunda imediat următoare.

Sunt măturate cu frenezie de muncitorii de la „Spaţii verzi” şi aruncate ca nişte cadavre în timpul Holocaustului, în remorca tractorului ce sparge liniştea din parc.

Omul... doarme în ceea ce se numeşte loc de veci.

Liniştit şi smerit,

indiferent şi zgribulit...